Ilie Cristescu - un fiu de nădejde al satului Domașnea

Ilie Cristescu s-a născut la 11 iunie 1942, în comuna Domașnea. A absolvit Academia de Studii Economice București, Facultatea de Comerț și studii postdoctorale la Michigan University. Este editor, ziarist, scriitor, dramaturg, autor de numeroase cărți și lucrări în turism, fiind și membru al Uniunii Scriitorilor din România. A scris patru volume de proză și poezie.

Interviu realizat de la Școala Gimnazială Domașnea, coordonat de prof. Magdalena Andrei și prof. Marina Benghia 

Reporter: Ce înseamnă Domașnea pentru dumneavoastră?

Ilie Cristescu: Domașnea este sufletul și spiritul meu, ancora vieții mele, fără de care nu pot merge mai departe. Această cumpănă de ape, cumpănă de lumină și stare sufletească, așează pe domășneni într-o trăire, parcă specifică lumii lor, dând misiunea unor oameni înțelepți, muncitori și primitori.

Reporter: Ce amintiri vă leagă de foștii colegi?

Ilie Cristescu: Într-o zi, mergând pe „Mala Lungă” să cumpăr un vițel, m-am întâlnit cu colegi de clasă și nu am putut să nu ne îmbrățișăm, să nu ne aducem aminte de cum mergeam cu vitele pe „Vârul Dosului” și ne jucam cu mingi făcute din ciorapi.

Reporter: Ce alte jucării aveați?
Ilie Cristescu: Când eram de 5-6 ani, mă lua „uica” la oi, la coliba de la „Babe”, unde aveam feriga. Erau multe cuiburi de păsări, la care mă duceam zilnic să văd cum ieșeau puii și cum învățau să zboare.

Reporter: Am auzit de la bunicii mei că, pe vremuri, copiii își ajutau părinții la lucrul câmpului. Așa ați făcut și dumneavoastră?

Ilie Cristescu: Cum am crescut puțin mai mare, tata m-a luat la arat. Nu rareori mă oprea de la școală ca să merg la lucru, asta chiar și atunci când eram mare, la liceu, chiar și student. Eu mă plângeam că muncesc cot la cot cu ai mei și iarna eu mă duc la școală, prin frig, iar ei stau acasă. Îi rugam să mă lase și pe mine să mă „oginesc”, că nu mai puteam de obosit. Tatăl meu îmi spune că mă voi odihni duminică, atunci când voi merge cu vacile.

Reporter: Ne puteți povesti despre parcursul dumneavoastră profesional?
Ilie Cristescu: Am fost economist doi ani de zile, apoi șef de serviciu-producție la Neptun, apoi director trei decenii la Băile Herculane, dar împlinirea a fost aceea de a-mi îndeplini o dorință de mic copil, de a deveni profesor universitar, ca și nea Iancu Șoban, profesor universitar de chimie la Timișoara, ca profesorul universitar Jurchescu, la București, ca profesorul de matematică, Lozici, toți din Domașnea. În 1976 am obținut titlul de doctor în economie, apoi am devenit profesor universitar la Universitatea de Vest din Timișoara.

Reporter: Pe lângă atâtea profesii, care vă onorează, ați avut și pasiuni?

Ilie Cristescu: Pe lângă, profesiunile de credință, am avut și două hobbyuri: scrisul și șahul. În clasa a V-a, la campionatul pe școală, am ajuns în finală. Am jucat cu copilul directorului școlii și al profesoarei de română, el fiind în clasa a VII-a. Tatăl lui i-a atras atenția să nu cumva să-l învingă un „țărănoi”, eu, de altfel, fiind în opinci până în clasa a VI-a. Prima partidă am câștigat-o și profesoara de sport a zis că trebuie să mai jucăm încă una. Nu am mai câștigat. Din acel moment, profesoara de română mi-a spus să nu mai scriu, că nu am talent. Eu scriam poeme de câte douăzeci de strofe, cât stăteam la vite și îmi doream să devin scriitor. După ce mi s-a jucat o piesă de teatru la Teatrul Național de Televiziune, și anume „Prima zi a ultimei luni”, profesoara de română, pe atunci la optzeci de ani, mi-a scris o scrisoare prin care își cerea scuze... Una din cărțile mele, „Umbletul fântânarului”, am lansat-o în această școală.

Informații preluate din volumul Povestea satului meu